Start

Tristetea Este Umbra Fericirii.

Atat Tristetea Cat Si Fericirea Dispare Cu Timpul.

Pilde

Am adaugat o sumedenie de pilde, difuzate de-a lungul timpului pe postul de radio "Romania Actualitati". Sunt invataturi ce cred ca vor prinde bine multora... sa vedem.


Femeia de serviciu



Discuţie între doi colegi: "Ai un telefon nou! Cât costă? - L-am luat ieftin pentru câte ştie să facă." După ce-i află preţul, curiosul răspunse cu un aer uşor dispreţuitor: „Doar atât? La valoarea ta, meritai un telefon mai scump!”

Nu-i aşa că v-aţi surprins  uneori evaluând pe cineva după preţul obiectelor pe care le deţine: haine, ceas, bijuterii, maşină şi alte accesorii?

Consecinţa:  respectul faţă de respectivul este direct proporţional cu înălţimea funcţiei sau valoarea obiectelor pe care le posedă. Adevărul e că suntem captivii formei, ne blocăm în suprafaţa lucrurilor şi nu ajungem la profunzimi, ca de exemplu: calitate umană, caracter, competenţă şi alte lucruri serioase.

Conştient de acest lucru, un profesor de liceu a făcut un test cu elevii săi. La un extemporal, alături de întrebările din materie, a adăugat-o şi pe-aceasta: „Cum o cheamă pe femeia de serviciu, care vă face curat în clasă?”

Ajungând la întrebarea cu pricina, un elev şi-a întrebat profesorul: „Veţi lua în considerare la notă şi răspunsul la ultima întrebare? - Bineînţeles, a răspuns profesorul".

Şi notele n-au fost mari. Niciunul nu-i ştia numele femeii de serviciu. Tu ştii cum o cheamă pe acea doamnă cu mopul în mână pe care-o întâlneşti în fiecare zi şi o saluţi în grabă?



Cafeaua şi viaţa




În vizită la fostul profesor. Elevii de altădată erau acum oameni maturi, cu familii, cu slujbe bune.

Din când în când, îşi găseau timp să-l viziteze pe bătrânul dascăl care le fusese diriginte în liceu şi de la care învăţaseră multe lecţii de viaţă.
Profesorul le oferi tuturor cafea, dar într-un mod neobişnuit. Aduse ceşti de mai multe feluri, al căror număr îl depăşea pe cel al foştilor lui elevi.

Unele erau din porţelan fin, altele din ceramică mai grosolan lucrată, unele erau ciobite, altele nici nu mai aveau coadă.

Profesorul îşi invită musafirii să se servească singuri cu cafeaua aburindă dintr-un ibric. Fiecare îşi alese o ceaşcă, iar pe tavă rămaseră cănile ciobite şi mai urâte.

Profesorul îşi turnă şi el  cafea şi le spuse foştilor lui elevi: „Vedeţi voi, aţi fost foarte atenţi când v-aţi ales cănile de cafea. Şi asta pentru că aveţi impresia că o cafea e mai bună băută într-o ceaşcă scumpă.

În realitate gustul cafelei nu depinde de vasul în care o beţi. Şi viaţa e ca o cafea bună. Profesia banii, cariera, maşina, poziţia in societate sunt ca ceştile. Doar ne ajută să ne trăim viata, dar nu sunt VIAŢA. Savuraţi cafeaua şi nu ceştile.”

În acest fel profesorul le-a mai predat elevilor săi de altădată o lecţie. Omul împlinit nu e cel care are multe ci cel care ştie să se bucur de ceea ce are.


Bunătatea convinge





Suntem de multe ori în situaţia de a-i convinge pe alţii că avem dreptate, sau că ceea ce vrem noi e bine şi pentru ei.

Cel mai simplu mod de a o face este să impui propria voinţă. Dacă eşti şi pe o poziţie de putere nu e greu de loc.

Aşa apar toate formele de constrângere. Poţi să-ţi impui părerea cu forţa, nu poţi, însă, convinge aşa pe nimeni.

Un băieţel aflat în vacanţă la bunici a găsit în grădină o broască ţestoasă. A început s-o studieze de la depărtare. Când s-a apropiat mai mult, broasca s-a retras în carapace.

Copilul încercă s-o facă să iasă cu un beţişor. N-avu succes.

Bunicul îl surprinse când scotocea cu beţigaşul în orificiile carapacei şi-l opri. "Nu mai chinui broasca, îi zise. Nu e bine cum procedezi. Vino să-ţi arăt cum trebuie să faci".

Luă broasca ţestoasă şi o duse în casă lângă sobă. Nu trecu mult şi broasca îşi scoase singură capul din carapace.

„Oamenii sunt câteodată ca şi broaştele ţestoase, spuse bătrânul. Nu încerca niciodată să constrângi pe cineva. Încălzeşte-l doar cu bunătatea ta, şi atunci va face cum doreşti tu.”



Bătrânul şi soţia lui







      Sala de aşteptare la medicul de familie. Un bătrân cu un deget bandajat era vizibil nerăbdător să intre la consult. Îi spuse asistentei că în cazul lui e vorba de o urgenţă, întrucât peste o jumătate de oră avea o întâlnire importantă.

Medicul era ocupat cu un alt pacient, aşa că asistenta îl invită pe bătrân în anticameră să vadă ce are la deget. Era o mică zgârietură. În timp ce-l dezinfecta şi-l pansa din nou, bărbatul îşi ceru scuze pentru insistenţă, şi-i mărturisi asistentei că trebuia neapărat să ajungă la casa de bătrâni, unde la ora 9 avea întâlnire cu soţia lui la micul dejun.

De 7 ani, de când femeia era bolnavă de Alzeihmer, el nu lipsisise niciodată la întâlnire. Asistenta îi spuse: „Vă înţeleg atunci graba. Trebuie să fie tare bucuroasă soţia dumneavoastră că-i acordaţi atâta atenţie”. Bătrânul, cu o umbră de tristeţe în ochi: „Nu ştiu ce e în sufletul ei. Oricum de 5 ani nu-şi mai aduce aminte cine sunt.”

Asistenta se opri din pansat şi-l întrebă consternată: „Şi dumneavoastră mergeţi zilnic s-o vedeţi chiar dacă nu vă recunoaşte?” Bătrânul îi răspunse senin: „Ea nu mai ştie cine sunt, dar eu ştiu bine cine e ea”.

Bărbatul a plecat grăbit la întâlnire, iar tânăra asistentă a rămas mult timp cu imaginea ochilor acelui bătrân care străluceau într-un mod neobişnuit atunci când vorbea de soţia sa.

Şi a înţeles că dragostea adevărată înseamnă să accepţi ceea ce a fost, ceea ce este, ceea ce va fi şi ceea ce încă nu s-a întâmplat.

Bogat şi sărac



Bogăţia – e scopul vieţii multora dintre noi. Pentru unii e realitate, pentru alţii vis. V-aţi surprins închipuindu-vă câte n-aţi face dacă aţi fi bogat, nu-i aşa? 

Şi toată viaţa alergăm după acumulări. Problema e că în această alergare, uităm că există şi un altfel de a fi bogat, un fel care te face să te simţi împlinit, mai mult decât sumele din conturi sau dosarul cu  multele acte de proprietate. 

Un om credincios şi sărac se consola mereu cu ideea că dincolo, trebuie să fie altfel: cei lipsiţi de aici vor fi îndestulaţi în lumea cealaltă. 

Şi a visat "amărâtul" că a murit şi era la poarta raiului. Aici pregătiri pentru o primire fastuoasă. Se bucura că avusese dreptate când gândea că se va întoarce roata. 

Când să intre, însă, pe poarta frumoasă şi împodobită, un înger îl îndrumă spre o poartă micuţă, pe care nici n-o văzuse. Nedumerit omul întrebă: „Dar toate aceste pregătiri pentru cine sunt?”. 

„Ei, aşteptăm pe un mare bogătaş, care a murit odată cu tine, răspunse îngerul. Ne pregătim să-l primim cum se cuvine.” Săracul era de-a dreptul indignat: „Cum se poate una ca asta? Cât am trăit pe pământ am văzut atâtea nedreptăţi. Dar şi aici lucrurile stau la fel? Contează că el e bogat şi eu sărac?”. 

Îngerul încercă să-l liniştească: „Aici nu e important cât de bogat a fost omul, ci cât de generos a fost. Bogatul pe care-l aşteptăm, a avut multe, dar i-a ajutat pe mulţi.” 

„Dar atunci, dacă şi eu şi bogatul vom intra în rai, pentru ce este venirea lui aşa o sărbătoare?", întrebă săracul. Îngerul îl lămuri: „Omule, ca tine, vin aici în fiecare zi, cu miile şi sunt bine primiţi cu toţii. Dar un bogat n-a mai ajuns la poarta raiului de mult." 



Înşelare



"Cine înşeală, pe sine se înşeală." Nu ştiu dacă aţi probat personal adevărul acestei ziceri, dar eu cred că orice om necinstit ajunge cândva la randu-i să fie victima înşelării altora.

Îmi dă dreptate următoarea întâmplare petrecută cândva la începutul secolului trecut.

Doi negustori îşi aveau prăvăliile vecine pe o stradă. Unul era brutar, iar celălalt vindea brânzeturi.

Au ajuns la scandal pentru că brutarul îl suspecta pe celălalt că înşeală la cântar. A chemat de faţă chiar jandarmul, şi susţinea că bucata de brânză pe care o cumpărase nu are un kilogram, ci mai puţin cu 200 de grame.

Proba cântarului în faţa omului legii dădu dreptate brutarului. Brânza avea 800 de grame.

Vinovatul se arătă nedumerit şi explică: "Atunci când am cumpărat cântarul, n-am mai avut bani şi de greutăţi, aşa că îmi cântăresc marfa în felul următor: pe un talger pun brânză, iar pe celălalt pun o pâine cumpărată de la brutar, care ştiu că are un kilogram".

Brutarul nu mai avu nimic de reclamat, dar avu de plătit o amendă. Şi de atunci a înţeles că cine înşeală, pe sine se înşeală.

Iubirea şi timpul



Zi frumoasă de primăvară. Pe o bancă în parc doi bătrâni se ţin de mână. Îi priveam de departe, nu auzeam ce vorbeau. 


Ea îi spunea ceva zâmbind, el o asculta cu atenţie. La un moment dat el o mângâie pe faţa ridată cu un gest de o tandreţe cum n-am mai văzut decât la adolescenţi. 


Mi-am zis: doi pensionari fericiţi. Mai rar o imagine ca asta. Mi-am adus aminte de o parabolă  despre iubire. 


Se zice că pe o insulă erau toate sentimentele. Într-o zi au fost anunţate că în câteva zile insula avea să fie inundată, aşa că toţi locuitorii trebuiau sa facă rost de bărci pentru a pleca. 


Toate sentimentele şi-au construit câte o ambarcaţiune. Singură, dragostea, mai naivă, cu capul în nori, a rămas fără barcă. 


La momentul plecării, iubirea se rugă de vecinele sale doar s-o găsi vreuna s-o ia pe vasul ei. 


Bogăţia o refuză: barca îi era prea plină de aur, nu mai era loc. 


Orgoliul nici nu auzi rugămintea iubirii. Tristeţea ar fi luat-o dar preferă să rămână singură. 


La un moment dat, un bătrân îi zise: ”Vino în barca mea. Te duc eu”. 


Când au ajuns la loc uscat, bătrânul a dispărut. Iubirea întrebă atunci cunoaşterea: "Cine este bătrânul care m-a salvat?"  


Înţeleapta îi răspunse: „Timpul. - Dar de ce m-a salvat timpul? – Pentru că doar el e capabil să înţeleagă valoarea iubirii.”  


Bătrânii din parc mi-au demonstrat că o poveste poate fi realitate.

Altul e de vină...


                                        

Când ai un eşec pe seama cui îl pui? A împrejurărilor, a altor persoane sau pe seama propriilor neputinţe?

Dacă alegi ultima variantă se cheamă că eşti un om responsabil şi că înveţi din greşeli.Dar trebuie să recunoşti că e mult mai simplu să găseşti ţapi ispăşitori.

O femeie la spovedanie îi spunea preotului cât de mult o supără nora. Cât de leneşă e, cât de lipsită de respect. Că face şi drege... Preotul o opri: “Femeie, las-o pe noră acum! Spune-mi păcatele tale”.

Femeia, începu să mărturisească atunci că e păcătoasă, că nu ajunge mereu la biserică, pentru că... sunt treburi de făcut în casă, pe care ar fi trebuit să le facă nora, dar cum e o nesocotită, pierde timpul cu tot felul de prostii, şi tot ea săraca trebuie să le facă pe toate.

Părintele nu-şi mai opri enoriaşa, o lăsă să termine singură şi la final îi zise: “ Să-i spui nurorii tale să vină să-i citesc rugăciunea de dezlegare.”

Femeia se arătă nedumerită: “Dar mie nu-mi daţi dezlegare? - Ţi-o voi da, îi răspunse preotul, când îţi vei mărturisi propriile păcate.” 

Alegeri


                                          

Viaţa este un şir de alegeri, nu-i aşa? Şi nu întotdeauna optezi pentru varianta cea mai bună. Dar îţi dai seama de asta mult după, când nu mai ai ce face. 


Eu cred, însă, că n-o să-ţi pară rău de alegerile pe care le faci cu sufletul. Şi mă confirmă următoarea întâmplare. 


Un tânăr a împrumutat de la bibliotecă o carte de poezii. Era pe vremea când nu se descoperise internetul. 


În carte a avut surpriza să găsească multe comentarii pline de sensibilitate pe marginea filelor. Pe o pagină a găsit şi numele şi adresa autorului acestor comentarii. Era o femeie. 


I-a scris, a primit răspuns şi aşa s-a legat o relaţie de corespondenţă. Când tânărul i-a cerut o fotografie, femeia i-a răspuns că dacă se simte apropiat de ceea ce-i scrie, nu are nevoie să-i vadă chipul. 


A venit şi vremea întâlnirii. Ca să se recunoască, el avea să ţină o carte în mână, ea un trandafir.


La locul de întâlnire, bărbatul zări o tânără foarte frumoasă, care-l privea insistent, parcă l-ar fi aşteptat. Nu avea însă nici un trandafir în mână. 


La câţiva metri distanţă, o femeie în vârstă ţinea în mână acel semn de recunoaştere – trandafirul. Tânărul era dezamăgit. 


Se îndreptă spre bătrână. Privirile tinerei îl urmăreau. Cu toate acestea îi spuse femeii în vârstă că el este omul cu care schimbase atâtea idei frumoase.





Femeia îi răspunse cu un aer nedumerit: "Fiule,  nu te cunosc, nu ştiu ce se întâmplă aici, dar tânăra,  care tocmai a trecut pe lângă tine, m-a rugat sa ţin în mână acest trandafir şi mi-a zis că, daca vei veni la mine, să-ţi spun că te aşteaptă la cofetăria din colţ."



Aparenţele


                                     


Aparenţele se spune că înşeală. De aceea e bine să nu judeci pe cineva după aparenţe. 

Dacă o faci, rişti să fii superficial şi să nu ajungi la adâncul lucrurilor. De superficial ţine şi judecarea oamenilor după ceea ce au nu după ceea ce sunt. 


V-aţi surprins, nu-i aşa, uneori evaluând pe cineva după maşina din care coboară, după casa în care stă, după firma hainelor pe care le poartă. 


O poveste arabă demonstrează că cine judecă aşa lucrurile se înşeală. 


Un negustor după ce a fost multă vreme plecat, s-a întors să-şi revadă rudele. Devenise foarte bogat între timp. 




Familia era adunată în casa unui văr la o petrecere. Grăbit să-şi reîntâlnească rudele, negustorul a uitat să-şi schimbe hainele care-i era prăfuite şi ponosite după drum. 


Rudele l-au recunoscut imediat, dar l-au primit cu răceală. Îl credeau un scăpătat întors acasă să le ceară ajutorul. 


Văzând atitudinea lor, omul a scos din buzunar un inel cu diamant, şi l-a aşezat pe deget, şi în timp ce vorbea cu ai lui, gesticula amplu astfel încât toţi să observe podoaba de la mâna sa. 


Brusc toţi s-au strâns în jurul lui şi  se arătau bucuroşi de revedere. 


Negustorul şi-a dat seama atunci că uneori un obiect poate fi mai important chiar decât un om. Dar asta doar în mintea unor oameni înşelaţi de aparenţe.

4 neveste


                                       

Era odată  un şah care avea patru neveste. Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra soţie. La fel şi pe-a doua, şi pe-a treia. 

Prima soţie a regelui era, însă, foarte loială şi adusese o mare contribuţie în menţinerea regatului. Totuşi regele nu o iubea deloc. 

Într-o bună zi, regele simţi că sfârşitul îi este aproape. O întrebă aşadar pe cea de-a patra nevastă, cea mai frumoasă: "Te-am iubit cel mai mult. Ţi-am dăruit cele mai frumoase haine şi ţi-am arătat cea mai mare grijă. Acum eu mor. Vrei să vii cu mine, să-mi ţii companie? - Nici vorbă", replică cea de-a patra soţie şi plecă fără nici un cuvânt.


Regele o întrebă  şi pe cea de-a treia soţie: "Nu, veni răspunsul prompt din partea celei de-a treia soţii. Viaţa e prea bună. Când vei muri, eu mă voi recăsători."

Inima regelui se strânse de durere. Apoi o întrebă şi pe cea de-a doua soţie. "- Nu, nu te pot ajuta de data aceasta, replică cea de-a doua soţie." 

Regele fu devastat şi de acest răspuns. Apoi auzi o voce:  "Eu te voi urma oriunde vei merge."

Regele se uită împrejur şi văzu că cea care rostise aceste cuvinte era prima soţie - slabă, pentru că suferise mult din pricina foamei şi a neglijării sale. 

În realitate  noi toţi avem patru soţii în viaţa noastră. 

Cea de-a patra soţie, cea mai frumoasă, este trupul nostru. Indiferent cât timp şi efort investim în a-l face să arate bine , el ne va lăsa când murim. 

Cea de-a treia soţie este averea noastră. Când murim, ea merge la alţii. 

Cea de-a doua soţie o reprezintă familia şi prietenii noştri. Ei nu pot decât să vină la mormântul nostru după ce nu mai suntem. 

Prima soţie este sufletul nostru. Sufletul este singurul care ne va urma oriunde vom merge, indiferent de cât de mult l-am neglijat în viaţa noastră.

Sitele înţeleptului






Ne surprindem deseori dornici să ştim cât mai multe despre semeni de-ai noştri. Nu ne dăm seama de ce. 

E în noi o curiozitate pentru lucrurile mai ales negative care-l privesc pe celălalt. Aşa se naşte bârfa, acea vorbire de rău în absenţa subiectului. 

Ce-ar trebui să fac atunci când un cunoscut vrea să-mi spună ceva urât despre cineva, fără ca el să fie de faţă? 
Ceea ce a făcut Socrate  când un discipol a venit la el să-i  spună ce lucruri urâte a auzit că a spus un prieten despre marele filosof. 

Socrate l-a oprit şi l-a întrebat: "Lucrul pe care  vrei să mi-l spui l-ai trecut prin cele trei site ale înţelepciunii? Adică e adevărat, frumos şi necesar ceea ce vrei să-mi comunici?" 

Discipolul s-a gândit puţin şi şi-a dat seama că ce avea pe limbă nu trecea prin toate aceste site. 

Socrate i-a spus atunci: "Dacă e posibil să nu fie adevărat ceea ce vrei să-mi spui, nici frumos, şi nici nu mi-e necesar, atunci hai să vorbim despre altceva." 

Sitele înţelepciunii : adevăr, frumos, necesar – amintiţi-vă de ele când bârfa se insinuează în discuţiile pe care le purtaţi.

Şeful



Zi toridă de vară. Într-un birou, doi angajaţi munceau de zor.


La biroul din faţa lor stătea chiar şeful care îi privea din când în când pentru a se convinge că depun tot efortul pentru a fi eficienţi.


Cei doi munceau cu multă pasiune. Poate şi pentru a demonstra că sunt angajaţi model.
La un moment dat, şeful s-a retras într-un alt birou, convins că cei doi angajaţi sunt conştiincioşi.


Imediat cum a ieşit din încăpere, unul din cei doi încetă să mai muncească. Şi-a întins picioarele pe masă şi a dat drumul la un film relaxant în monitorul calculatorului, spunându-i celuilalt: "Hai, las-o mai moale că doar nu ţi-or ridica statuie. Şeful a plecat, nu ne mai vede."


Celălalt îl privi o clipă şi îi răspunse zâmbind: „O fi plecat al tău, dar şeful meu să ştii că e încă aici”. Şi ridică încetişor mâna arătând spre cer.

Transformare



Tot ceea ce suntem şi avem e supus schimbării. De obicei sensul transformării este de la bine la rău.

În planul fizic, lucrul acesta este evident. Poate de aceea, tindem să credem că şi-n plan spiritual, lucrurile stau la fel.

Sufletul unui om însă se poate transforma şi invers -  din rău în bine. Convertirile, numai aşa sunt posibile.

Am găsit de curând într-o carte o întâmplare, care confirmă că şi cel mai rău om poate deveni bun.

Un criminal, evadat din închisoare, ajunge, în fuga lui, noaptea, la o casă de la marginea pădurii în care stătuse ascuns.

Ştia că pe capul lui se pusese o recompensă. În casa de la marginea pădurii văzu pe fereastră o femeie în genunchi şi alături de ea un copil înfăşat.

Bătu la uşă cu nădejdea că va găsi ceva de mâncare. Nu pusese nimic în gură de câteva zile.

Femeia deschise şi fugarul reuşi să vadă pe faţa ei urma lacrimilor şterse în grabă. Spuse că avea nevoie de adăpost pentru noapte. Femeia îl pofti înăuntru şi se scuză că nu are nimic de mâncare.

Era foarte îngrijorată pentru că pruncul îi era bolnav. Era văduvă şi trăia într-o sărăcie lucie încât nu-şi permitea să meargă la doctori cu copilul.

Omul îşi aduse atunci aminte de mama lui care, la fel, rămăsese văduvă de tânără.

Dimineaţa se trezi, o luă cu el pe văduva săracă şi se duse direct la postul de poliţie. Se predă spunând că femeia care-l însoţea l-a convins s-o facă şi că ea merită recompensa.

Mama a primit banii, şi-a îngrijit copilul, iar criminalul s-a întors să-şi ispăşească pedeapsa, mai împăcat ca oricând.

Lingurele lungi








Ce e dincolo? Nu se poate ca cineva să nu-şi fi pus întrebarea asta la un moment dat, oricât ar fi de pragmatic şi de prins cu treburile zilnice.

E ceva sau e nimic? Credinţa creştină spune, desigur, că e ceva şi că acel ceva se numeşte rai sau iad. Ei bine dar cum e?


Un om era foarte frământat de gândul acesta şi s-a rugat la Dumnezeu să-i descopere ceva din acea stare de după moarte. Şin-tro noapte a visat că s-a dus în iad.


Acolo a găsit mai multe persoane în jurul unui mare vas aburind. Toţi încercau să mănânce din acel vas, fiecare cu lingura lui. Deşi aşezaţi la masă, erau foarte slabi şi trişti. Lingurile aveau cozile atât de lungi încât nu reuşeau să-şi ducă mâncarea la gură.


Omul a visat şi raiul. Acelaşi decor, acelaşi vas şi oameni în jurul lui. De data asta, însă, personajele arătau bine şi fericite, deşi lingurile aveau aceleaşi cozi lungi. 


Oamenii din rai nu se hrăneau, însă, pe ei înşişi, ci foloseau lingurile acelea nepractice pentru a-şi da de mâncare unul altuia. 


Omul s-a trezit şi de-atunci ştie că iadul e locul individualiştilor şi egoiştilor, iar  raiul locul altruiştilor. 

Şi, a mai   înţeles ceva. Că raiul şi iadul nu sunt numai dincolo ci şi aici.

Ce porţi în braţe... şi în gând?



Se spune că doi călugări au plecat într-o zi din mănăstire până la oraş după nişte cumpărături. Mănăstirea era izolată şi până la staţia de autobuz din sat trebuia traversat un râu.


Puntea fusese, însă, luată de ape la ultimele ploi. Călugării n-aveau altceva de făcut decât s-o ia prin apă.


Lângă râu, găsiră o femeie care căuta şi ea un loc mai puţin adânc pentru a trece apa.


Monahii îşi dădură seama că femeii îi era teamă să se încumete să treacă pe celălalt mal. Atunci, unul dintre ei a luat-o in brate si a trecut-o râul.


Dupa vreo două ore, celălalt călugăr, izbucni nervos:"Cum ai indrăznit să atingi acea femeie şi să o porţi în braţe?" Călugărul mărinimos raspunse calm: "Eu am lăsat-o din braţe acum două ore…dar se vede că tu încă o porţi cu tine!"

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu